Marina Bocai, psiholog clinician, psihoterapeut cognitiv-comportamental și analist comportamental, este unul dintre specialiștii care aplică principiile ABA direct în mediul de viață al copilului. Cu o experiență solidă în lucrul cu copiii diagnosticați cu tulburări din spectrul autist și familiile acestora, ea a dezvoltat modelul „Echipa mobilă” – o formă de intervenție la domiciliu care sprijină exersarea abilităților în contexte reale, facilitează generalizarea și menținerea lor pe termen lung și implică activ părinții ca parteneri de terapie. Anul acesta, Marina Bocai va susține prezentarea „Echipa mobilă – Sprijin și intervenție la domiciliu pentru copiii cu TSA” în cadrul Conferinței Internaționale ABA 2025, cel mai important eveniment din Europa de Est dedicat analizei comportamentale aplicate. În interviul acordat publicației Edu Like, ea vorbește despre impactul intervenției timpurii acasă, despre provocările și soluțiile echipei mobile și despre potențialul acestui model de a fi extins la nivel național, ca parte a unei strategii de sprijin pentru copiii cu TSA și familiile lor.
Reporter: În ce măsură considerați că intervenția timpurie, realizată în mediul natural al copilului, poate accelera dezvoltarea abilităților adaptative la copiii cu TSA?
Marina Bocai: Intervenția timpurie, desfășurată direct în mediul natural al copilului, are un impact semnificativ asupra dezvoltării abilităților adaptative. Mediul familial oferă contextul cel mai potrivit pentru generalizarea deprinderilor, pentru că fiecare comportament sau abilitate nouă este imediat ancorată în rutina zilnică. Astfel, copilul nu doar învață, ci aplică efectiv ceea ce exersează, crescând șansele de menținere pe termen lung. De asemenea, stresul și anxietatea scad, pentru că spațiul este familiar și sigur, ceea ce face ca disponibilitatea pentru învățare să fie mai mare. Intervenția precoce în familie permite și implicarea activă a părinților, ceea ce aduce un plus de coerență și consistență în susținerea progresului copilului.
Rep.: Cum se structurează, din punct de vedere operațional și interdisciplinar, o echipă mobilă eficientă pentru intervenția la domiciliu?
M.B.: Din punct de vedere operațional, echipa are: coordonator/ supervizor (analist comportamental), care stabilește planul de intervenție, obiectivele și monitorizează progresul, programul clar al întâlnirilor, cu frecvență și durată adaptate copilului, proceduri de comunicare constantă între membrii echipei și familie (rapoarte scurte, ședințe de feedback, instrumente online de monitorizare).
Din punct de vedere interdisciplinar, echipa include: psiholog/ analist comportamental - responsabil cu evaluarea, planul de intervenție și instruirea celorlalți membri - și părinții, care sunt parte integrantă a echipei și primesc instruire pentru a aplica metodele în viața de zi cu zi.
Rep.: Ce rol au părinții în acest model și prin ce metode sunt pregătiți pentru a deveni parteneri activi în terapie?
M.B.: Părinții sunt parteneri esențiali în intervenția la domiciliu, pentru că ei asigură continuitatea dintre ședințele de terapie și viața de zi cu zi. Echipa mobilă nu lucrează doar cu copilul, ci investește mult și în trainingul părinților: aceștia primesc explicații, exemple practice și suport prin modelare, pentru a ști cum să reacționeze în situații reale. De asemenea, feedback-ul constant și recomandările personalizate îi ajută să-și dezvolte încrederea și să aplice consecvent strategiile. Prin acest proces, părinții devin co-terapeuți în propria casă și pot gestiona mai bine comportamentele dificile sau provocările zilnice.
Rep.: Există diferențe semnificative în ceea ce privește generalizarea și menținerea comportamentelor-țintă atunci când intervenția se desfășoară acasă față de mediile clinice?
M.B.: Da, diferențele sunt vizibile și esențiale. În cabinet, copilul învață într-un mediu structurat, dar există riscul ca deprinderile să rămână „legate” de acel spațiu și să nu se transfere automat în viața de zi cu zi. În schimb, acasă, generalizarea se produce natural: abilitățile se exersează exact acolo unde vor fi folosite – la masă, în baie, în interacțiunea cu frații sau în momentele de joacă. Astfel, comportamentele-țintă devin parte integrantă din viața copilului și au șanse mai mari de a fi menținute pe termen lung.
Rep.: Care sunt cele mai frecvente bariere întâlnite în implementarea la domiciliu și cum pot fi acestea depășite?
M.B.: Printre cele mai frecvente bariere se numără rezistența familiei la schimbare, inconsistența regulilor dintre casă și școală, resursele materiale limitate sau spațiul inadecvat. De asemenea, comportamentele provocatoare ale copilului și oboseala părinților pot afecta procesul. Soluțiile vin dintr-o abordare flexibilă: instruire treptată a părinților, stabilirea de obiective comune cu educatorii, utilizarea creativă a resurselor din casă și adaptarea planului de intervenție la realitățile familiei. Un rol central îl are relația de încredere dintre specialist și familie, care facilitează depășirea obstacolelor pas cu pas.
Rep.: Din experiența dumneavoastră, ce tipuri de abilități răspund cel mai bine la intervenția derulată în mediul de viață al copilului?
M.B.: Din experiența mea, abilitățile care răspund cel mai bine la intervenția derulată în mediul de viață al copilului sunt acelea care se leagă direct de activitățile cotidiene și de rutinele naturale ale familiei. În mod special: abilitățile de autoîngrijire (de ex.: spălatul pe dinți, îmbrăcatul/ dezbrăcatul, alimentația independentă), abilitățile de comunicare funcțională, abilitățile de autonomie și adaptare (de exemplu, așteptarea la rând, organizarea materialelor personale, urmarea unor reguli simple în casă sau în comunitate).
În general, intervențiile realizate în mediul natural al copilului favorizează generalizarea și menținerea comportamentelor învățate, tocmai pentru că abilitățile sunt practicate în aceleași contexte în care vor fi necesare și pe termen lung.
Rep.: Care este potențialul de extindere a acestui model la nivel național și ce tip de infrastructură sau politici publice ar fi necesare pentru a-l susține?
M.B.: Modelul de lucru direct în mediul de viață al copilului are șanse mari să fie extins la nivel național, pentru că este practic, ușor de adaptat și are efecte vizibile în viața de zi cu zi a copilului și a familiei. Funcționează bine nu doar pentru copiii cu tulburări de spectru autist, ci și pentru cei cu alte întârzieri sau dificultăți de dezvoltare.
În esență, modelul Echipa mobilă răspunde direct nevoilor familiilor și creează o punte între terapie și viața reală. Pentru a fi implementat pe scară largă, sunt necesare politici publice care să avizeze și să reglementeze intervenția la domiciliu. Infrastructura ar trebui să includă formarea și certificarea specialiștilor, sprijin logistic pentru echipele care se deplasează la domiciliu, la școală sau la grădiniță, precum și parteneriate cu instituțiile educaționale. O strategie națională coerentă, care să susțină colaborarea între sănătate, educație și asistență socială, ar permite ca acest model să devină accesibil pentru un număr cât mai mare de familii.
A consemnat Oana MĂRGINEAN
