Un nou raport internațional oferă o radiografie detaliată a educației din România, evidențiind atât progresele, cât și marile probleme cu care se confruntă sistemul. Raportul Education at a Glance 2025, publicat de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), adună indicatori cheie despre educație la nivel global și permite comparații între țări. Datele oficiale prezentate pentru România scot în evidență o serie de provocări persistente, de la rata scăzută a absolvenților de studii superioare, la numărul ridicat de tineri care părăsesc timpuriu școala sau nu lucrează, dar și tendințe pozitive sau aspecte atipice față de media țărilor OCDE.

Raportul OCDE, recunoscut drept o sursă autoritară de statistici educaționale comparate, se concentrează, în ediția 2025, în mod special, pe învățământul terțiar, respectiv pe formele de educație de după liceu, dar acoperă și celelalte niveluri de educație. Pentru România, documentul evidențiază disparități față de alte state în privința rezultatelor școlare, a finanțării educației și a pieței muncii pentru tineri.

Nivelul de educație al tinerilor: progres la bază, recul la vârf

Un prim capitol al raportului vizează nivelul de educație atins de populația tânără. În majoritatea țărilor OCDE, tot mai mulți tineri absolvă cel puțin studiile liceale, iar proporția celor cu studii superioare este în creștere. Și în România se observă un ușor progres la bază: ponderea tinerilor adulți (25-34 de ani) fără diploma de liceu a scăzut de la 26% în 2019 la 24% în 2024. Cu toate acestea, țara noastră continuă să aibă un procent dublu față de media OCDE la acest capitol, media fiind 13% tineri fără încheierea învățământului secundar superior. Altfel spus, aproximativ un sfert dintre tinerii români nu au Bacalaureatul sau o calificare post-liceală, ceea ce arată existența unei forțe de muncă numeroase, dar slab calificate.

În același timp, vârful piramidei educaționale dă semne de recul în România. Doar 19% dintre adulții între 25 și 64 de ani au studii superioare finalizate, față de o medie OCDE de 42%. Dintre tinerii cu vârste de 25-34 de ani, proporția cu diplomă universitară este ceva mai mare, 23%, însă chiar și aceasta a scăzut în ultimii ani (de la 26% în 2019) – o tendință contrarie față de cea din majoritatea țărilor. De altfel, România este una dintre puținele țări (6 țări OCDE și partenere) în care rata de absolvire a facultății a scăzut în ultimul interval analizat, sugerând dificultăți în a atrage sau menține tinerii în învățământul universitar. Prin comparație, în cele mai multe state OCDE, tot mai mulți tineri obțin o calificare terțiară, considerată esențială pentru o economie modernă.

Cu toate că relativ puțini tineri urmează facultatea la noi, cei care obțin o diplomă par să aibă șanse excelente de angajare. Datele OCDE arată că 92% dintre tinerii români cu studii superioare (25-34 de ani) sunt încadrați în muncă, un nivel peste media OCDE de 87%. Aceasta sugerează o cerere ridicată pe piața muncii pentru absolvenții de facultate din România, poate și pe fondul ofertei reduse. În schimb, beneficiile salariale ale educației sunt mai modeste: în medie, un român cu diplomă universitară câștigă cu aproximativ 41% mai mult decât unul cu studii liceale, diferență sub avantajul mediu de 54% constatat în țările OCDE. De asemenea, lucrătorii fără diplomă de Bacalaureat câștigă cu doar 9% mai puțin față de cei cu studii medii, pe când în alte țări decalajul este de 17%. Aceste diferențe salariale indică un randament mai scăzut al educației în termeni financiari, fenomen cu două tăișuri: pe de o parte, poate descuraja continuarea studiilor dacă diploma nu aduce un surplus substanțial de venit, pe de altă parte reflectă o inegalitate salarială mai mică în societate.

Cert este că finalizarea educației rămâne importantă pentru evitarea șomajului: 18% dintre tinerii români fără studii liceale sunt șomeri, față de doar 4,6% dintre cei cu educație secundară și numai 2,3% în rândul absolvenților de studii superioare. Aceste cifre confirmă că lipsa de educație expune tinerii unui risc mult mai mare de excluziune de pe piața muncii.

Mulți tineri lipsesc din școală și de pe piața muncii

Un capitol critic al analizei îl constituie participarea școlară, respectiv includerea în sistemul de învățământ, și tranziția tinerilor către viața activă. Din păcate, România înregistrează performanțe slabe la acest capitol: mulți copii și adolescenți nu sunt cuprinși în sistemul de învățământ, iar numeroși tineri adulți nu lucrează și nu își continuă studiile. Conform datelor menționate, 16% dintre copiii români de 6-14 ani nu erau înscriși în nicio formă de învățământ în 2023, un procent alarmant comparativ cu media de doar 2% la nivel OCDE. Situația se agravează la segmentul 15-19 ani, unde aproape o treime (32%) dintre adolescenții români nu urmează nicio școală, de peste două ori mai mulți decât media OCDE de 16% în aceeași categorie de vârstă.

Aceste procente indică un fenomen masiv de abandon școlar și neparticipare, ce are loc în special la trecerea spre învățământul liceal. Chiar dacă România a introdus obligativitatea educației până la 16 ani, realitatea arată că un număr mare de elevi părăsesc sistemul înainte de finalizarea liceului sau chiar a gimnaziului. Acești tineri se confruntă apoi cu perspective sociale dificile; fără calificare, le este mai greu să își găsească un loc de muncă stabil sau bine plătit.

Dificultățile de integrare se reflectă și în indicatorul NEET - "neither in employment nor in education or training", care măsoară ponderea tinerilor ce nu muncesc și nu merg la școală sau nu participă la cursuri de formare. Mai mult de unul din cinci tineri români între 18 și 24 de ani (22%) se află în această situație de inactivitate, un nivel sensibil mai mare decât media de 14% a țărilor OCDE. Acest fapt semnalează existența unor bariere la intrarea pe piața muncii sau la continuarea educației: fie tinerii nu găsesc oportunități de angajare, fie nu își continuă studiile după terminarea școlii obligatorii, rămânând într-o zonă gri a inactivității. Așadar, România se confruntă cu un paradox îngrijorător: deși rata șomajului în rândul tinerilor cu studii superioare este foarte mică, există, totodată, o masă mare de tineri fără studii complete care nu lucrează, mărind presiunea socială și economică.

Autorii raportului subliniază că anii adolescenței târzii și ai tinereții (18-24 de ani) sunt esențiali pentru finalizarea educației și intrarea pe piața muncii. Dacă tinerii nu reușesc în această perioadă să obțină o calificare și să își găsească un rost profesional, riscul este să rămână blocați în șomaj de lungă durată sau în inactivitate. În cazul României, provocarea majoră constă în prevenirea abandonului școlar înainte de terminarea studiilor liceale și sprijinirea tranziției absolvenților către locuri de muncă sau continuarea educației. Merită menționat faptul că România are, totuși, un sistem vocațional destul de extins: aproximativ 30% dintre elevii de liceu urmează programe de învățământ profesional sau tehnologic, peste media OCDE de 23%. Multe dintre aceste programe oferă și posibilitatea continuării la facultate – circa 75% din elevii de la profesional sunt înscriși în profiluri ce permit accesul ulterior în învățământul superior (media OCDE: 77%).

Acest fapt arată că alternative există și pot fi o punte spre calificări mai înalte. Cu toate acestea, problema este legată de cei care nu sunt deloc prinși în niciun fel de pregătire – un segment unde România depășește categoric alte state și unde e nevoie de măsuri țintite (programe de prevenire a abandonului, a doua șansă, ucenicii sau cursuri de formare pentru tinerii care au părăsit școala timpuriu etc.).

Efectul declinului demografic: mai puțini copii, școli sub presiune

Nu doar factorii economici și sociali interni influențează evoluția educației, ci și tendințele demografice. România trece printr-un proces de îmbătrânire și depopulare, iar efectele încep să se resimtă și în sistemul educațional. Raportul OCDE arată că numărul copiilor mici a scăzut deja semnificativ și va continua să scadă: în deceniul 2013-2023 s-a înregistrat un declin de 5% al populației de 0-4 ani, iar proiecțiile indică o scădere suplimentară de 11% până în 2033. Cu alte cuvinte, generațiile care intră în școală devin tot mai puțin numeroase.

Acest declin demografic ridică o serie de provocări pentru rețeaua școlară și pentru politicile educaționale. Pe de o parte, scăderea numărului de elevi ar putea oferi oportunitatea creșterii calității (resursele putând fi concentrate pentru mai puțini copii – de exemplu, clase mai mici). Deja, raportul notează că la nivel preșcolar, reducerea efectivelor a permis o creștere considerabilă a cheltuielii pe copil. Pe de altă parte, mai puțini elevi pot duce la închiderea sau comasarea școlilor, în special în zonele rurale depopulate, și pot accentua criza de personal dacă profesorii tineri ezită să intre în sistem pe fondul scăderii cererii. OCDE subliniază că sistemele de educație trebuie să se adapteze fluctuațiilor demografice prin extinderea sau reducerea ofertei de școlarizare, după caz. În România, acest lucru s-ar traduce printr-o planificare atentă: reorganizarea rețelei de școli, eficientizarea costurilor și, eventual, regândirea alocării personalului didactic, astfel încât calitatea educației să nu fie afectată de aceste schimbări structurale.

Învățământul superior: rate de absolvire, abandon și internaționalizare

Ediția 2025 a raportului OCDE pune accentul pe învățământul terțiar, iar situația universităților din România merită o analiză separată. Din datele furnizate, concluzionăm faptul că relativ puțini tineri ajung la facultate în comparație cu alte țări, însă pentru cei care intră în sistemul universitar, cum arată parcursul academic?

Un indicator interesant este rata de finalizare a studiilor de licență. Aici, România surprinde prin performanțe peste media internațională: 62% dintre studenții înscriși la programe de licență reușesc să își obțină diploma în durata teoretică a programului, proporție mult mai mare decât media OCDE de 43%. Chiar și atunci când se ia în calcul un interval mai lung, România se menține aproape de media celorlalți: după încă un an peste durata teoretică, rata de absolvire urcă la 65% (media OCDE: 59%), iar dacă se consideră până la trei ani în plus, ajunge la 66% (media OCDE: 70%). Cu alte cuvinte, majoritatea studenților români care depășesc cu bine primul an de facultate au șanse mari să își termine studiile, adesea la termen sau cu mici întârzieri, comparativ favorabil față de colegii lor din alte țări.

Pe de altă parte, provocarea majoră o reprezintă abandonul universitar timpuriu. Raportul semnalează că 21% dintre tinerii care încep o facultate în România renunță încă din primul an, o pondere mult peste media OCDE de 13%. Acest abandon precoce poate fi un simptom al nepotrivirii așteptărilor sau al lipsei de suport pentru boboci, după cum sugerează experții OCDE. Mulți tineri descoperă, probabil, că programul ales nu li se potrivește sau întâmpină dificultăți de adaptare la viața academică, în absența unui sistem eficient de consiliere și sprijin la intrarea în facultate. Combinația dintre rata înaltă de abandon în anul I și rata bună de absolvire per total indică un fenomen interesant: cei care trec de primul an critic au apoi o traiectorie relativ lină spre diplomă, însă aproape un sfert nu reușesc să treacă de acest “filtru” inițial. Acest aspect sugerează nevoia de îmbunătățire a orientării în carieră și a sprijinului acordat studenților în primul an, pentru a reduce risipa de talent și resurse.

Un alt subiect important este ce studiază și cine studiază în universitățile românești, precum și deschiderea lor către lume. Conform datelor 2023, femeile reprezintă 54% dintre noii studenți din România (similar cu media OCDE), continuând tendința de ușoară predominanță feminină în accesul la facultate.

În privința domeniilor de studiu, România se remarcă printr-o pondere ridicată a absolvenților în domeniile STEM (științe, tehnologie, inginerie, matematică): aproximativ 31% dintre absolvenții de licență provin din domeniile STEM, peste media de 23% la nivel OCDE.

Și domeniul economic-juridic (business, administrație și drept) este bine reprezentat – circa 29% din absolvenți, în timp ce arte, științe sociale și umaniste însumează 19%. Această structură indică o orientare a sistemului spre disciplinele tehnice și economice, probabil influențată de cererea de pe piața muncii locale (IT, inginerie, finanțe) și de prestigiul acestor domenii.

Internaționalizarea educației superioare este un alt aspect abordat de raport. Mobilitatea studenților a crescut peste tot în lume, iar România nu face excepție. În anul 2023, aproximativ 6,7% dintre studenții din România erau străini, în creștere de la 5,4% în 2018. Deși ponderea rămâne ușor sub media OCDE (7,4% în 2023, față de 6% în 2018), trendul este pozitiv, sugerând că universitățile românești atrag din ce în ce mai mulți studenți de peste hotare. Un posibil motiv poate fi oferta de programe în limbi străine (de exemplu în medicină sau IT) la costuri competitive. Totuși, merită menționat că România practică taxe de școlarizare mai ridicate pentru studenții internaționali la ciclul de master în universitățile publice, comparativ cu cele pentru cetățenii români. OCDE notează că, în medie, un student străin plătește circa 8.150 USD pe an pentru un master în România, de peste patru ori mai mult decât taxa anuală pentru studenții români (~2.100 USD).

Această politică, întâlnită și în alte câteva țări, poate aduce fonduri suplimentare universităților, dar ridică și întrebări privind atractivitatea pe termen lung a mediului universitar românesc pentru talentele internaționale.

În privința admiterii în facultăți, sistemul românesc este selectiv, cerând candidaților să treacă propriile examene organizate de fiecare instituție, spre deosebire de alte țări unde admiterea poate fi deschisă sau centralizată. Așadar, accesul în universități este controlat direct de acestea, ceea ce poate contribui la menținerea unui anumit nivel calitativ, dar și la limitarea numărului de studenți într-un context în care oricum cererea internă scade.

Finanțarea educației: subfinanțare cronică în context internațional

Poate cel mai apăsător capitol pentru sistemul educațional românesc rămâne cel al resurselor financiare alocate. Raportul OCDE confirmă o realitate cunoscută: România investește printre cele mai mici sume per elev și cea mai mică pondere din economie în educație, comparativ cu celelalte țări analizate.

În cifre concrete, cheltuiala guvernamentală anuală per elev, de la nivel primar până la liceu, este de doar ~6.069 USD în România, poziționându-ne spre coada clasamentului OCDE.

Spre exemplu, alte țări investesc chiar și peste 20.000 USD per elev, iar media țărilor dezvoltate depășește probabil dublul nivelului românesc. Chiar dacă diferențele absolute reflectă și nivelul general de venit al unei țări, situația rămâne îngrijorătoare și atunci când privim cheltuiala în termeni relativi, ca procent din PIB. România alocă educației, pentru nivelurile primar-terțiar, echivalentul a aproximativ 2,5% din PIB, ceea ce este cel mai scăzut nivel dintre toate țările OCDE și partenere din raport, valorile variind între 2,5% și 6,9% din PIB. Prin comparație, media OCDE este 4,7% din PIB dedicat educației, aproape dublu față de efortul bugetar al României. Acest indicator subliniază o realitate dureroasă: educația nu a fost o prioritate majoră în alocările bugetare ale ultimului deceniu, în pofida discursurilor publice. De altfel, ponderea cheltuielilor publice direcționate către educație a scăzut ușor în România, de la 6,6% din totalul bugetului de stat în 2015 la 6,3% în 2022.

Tendința este similară cu cea la nivel OCDE, unde ponderea a scăzut de la 10,9% la 10,1% în medie, însă se pornește, oricum, de la un nivel mult inferior. Această scădere procentuală înseamnă că, deși sumele absolute au crescut, alte sectoare au primit creșteri și mai mari, lăsând educația relativ în urmă.

Există totuși și vești pozitive: cheltuiala per elev a crescut considerabil în ultimii ani. Între 2015 și 2022, cheltuiala medie per elev, de la primar până la terțiar, în România, a crescut de la 4.761 USD la 6.220 USD (+31% în termeni reali).

Creșterea a fost deosebit de accentuată în învățământul preșcolar, unde cheltuielile publice au urcat cu ~37%, în ciuda scăderii numărului de copii înscriși cu aproape 3% – rezultând un salt de ~41% al cheltuielii per copil de grădiniță din 2015 până în 2022 (media creșterii la nivel OECD a fost 24%).

Aceste cifre reflectă eforturile recente ale guvernului de a majora finanțarea educației, concretizate probabil în creșteri salariale pentru personal și investiții punctuale. Cu toate acestea, nivelul de finanțare rămâne insuficient pentru a recupera decalajul față de țările mai bogate. În plus, fondurile private sunt foarte reduse în ecuația educației românești, sistemul depinzând aproape integral de bugetul de stat. OCDE notează că 96,5% din finanțarea învățământului primar, gimnazial și liceal provine din surse publice (versus ~90% media OCDE).

Chiar și la nivel preșcolar, unde în multe țări există rețele private, în România statul acoperă ~98,7% din costuri (media OCDE ~85,6%). Iar în învățământul terțiar, universitățile românești sunt finanțate 90% din bani publici, mult peste media de ~72% a țărilor OCDE.

Practic, există foarte puține surse complementare de finanțare (cum ar fi taxe de școlarizare substanțiale, sponsorizări private, împrumuturi pentru studenți etc.), ceea ce face ca subfinanțarea cronică din bani publici să nu poată fi compensată intern.

Trebuie menționat că, în România, taxele de școlarizare la universități publice, acolo unde există, sunt relativ scăzute pentru cetățenii români; mulți studenți ocupă locuri bugetate gratuit, iar pentru restul taxele sunt modice comparativ cu alte țări. Acest model asigură acces egalitar, educația de bază și mare parte din cea superioară fiind gratuite sau aproape gratuite, însă pune toată povara financiară pe umerii statului. Iar când statul alocă puțin, rezultatul e un buget per student mic. Prin contrast, țări cu cheltuieli mari per student fie își permit din PIB-ul lor mai generos, fie au mecanisme mixte de finanțare (taxe mai mari, parteneriate etc.). În concluzie, subfinanțarea educației rămâne unul dintre cele mai mari obstacole pentru dezvoltarea învățământului românesc, iar datele OCDE 2025 vin să cuantifice exact cât de mare este decalajul față de standardele internaționale.

Profesorii: salarii neobișnuit de competitive, dar deficit de personal

Calitatea oricărui sistem de educație depinde în mod crucial de corpul profesoral. În România, situația cadrelor didactice are aspecte paradoxale, conform datelor OCDE. Pe de o parte, salariile profesorilor – raportate la piața muncii interne – sunt relativ competitive, mai ales în comparație cu situația din alte țări. Pe de altă parte, sistemul se confruntă cu anumite lipsuri de personal și cu provocarea de a atrage noi talente către cariera didactică.

Conform raportului, profesorii români câștigă, în medie, mai bine decât alți angajați cu studii superioare din România, lucru atipic pe plan internațional. La nivelul învățământului primar, salariul mediu al unui dascăl este cu ~14% mai mare decât veniturile medii ale unui lucrător cu studii terțiare din țara noastră.

Prin contrast, în marea majoritate a țărilor OCDE, profesorii sunt plătiți mai slab decât alți profesioniști cu studii superioare – în medie, cadrele didactice primare din OECD câștigă cu ~17% mai puțin decât colegii lor de generație din alte domenii. Această situație aparent avantajoasă în România se datorează însă și nivelului general al salariilor din economie: cum remunerațiile medii pentru absolvenții de facultate sunt relativ mici pe piața locală, salariile profesorilor, majorate în ultimii ani, au ajuns să depășească ușor această medie. În termeni absoluți, însă, veniturile profesorilor români rămân modeste comparativ cu cele ale profesorilor din țările bogate, de unde și nemulțumirile care au culminat cu greve importante în 2023.

OCDE avertizează că, deși creșterea salariilor didactice poate fi o strategie-cheie pentru a face profesia mai atractivă, ea vine cu costuri bugetare semnificative, dat fiind că salariile personalului reprezintă cea mai mare componentă a cheltuielilor din educație.

România deja alocă o parte foarte mare din puținele sale resurse educației către plata personalului, lăsând puțin loc pentru investiții în infrastructură, formare sau materiale. Așadar, orice nouă majorare salarială trebuie însoțită fie de creșterea bugetului total al educației, fie de restructurări care să elibereze fonduri.

În ceea ce privește deficitul de profesori, raportul oferă câteva indicii cantitative. În România, aproximativ 1,9% din posturile didactice rămân vacante, un nivel ușor peste media de 1,6% observată în cele 14 țări care au raportat acest indicator.

De asemenea, circa 2% dintre profesori nu au calificarea completă (titularizare sau pregătire conform standardelor), față de o medie OECD de 4,9% cadre necalificate.

Aceste cifre sugerează că lipsa de personal calificat nu este încă la cote dramatice în România; comparativ, alte sisteme au probleme mai mari cu încadrările provizorii sau necalificați. Totuși, în anumite zone (rural, materii STEM) școlile românești se confruntă cu dificultăți în a găsi profesori, iar îmbătrânirea personalului anunță posibile crize în viitor. Un aspect la care România stă mai slab decât alte țări este atragerea de noi cadre didactice din afara sistemului tradițional. În 16 din 28 de țări analizate există programe speciale de pregătire accelerată pentru cei care doresc să devină profesori după o carieră în alt domeniu, tocmai pentru a aduce forțe proaspete și diverse experiențe în învățământ.

Condițiile de muncă pentru profesori sunt influențate și de organizarea timpului școlar și de sarcinile atribuite. Din perspectiva elevilor și, indirect, a profesorilor, timpul de instruire obligatoriu în România este sensibil mai redus decât media țărilor OCDE. Elevii români petrec cumulat în școala primară și gimnaziu puțin peste 6.000 de ore de curs, cu circa 1.600 de ore mai puțin decât media elevilor din OCDE pe parcursul acelorași niveluri.

Calendarul școlar este, de asemenea, diferit: vacanțele totalizează 16,6 săptămâni pe an în învățământul primar, față de media OCDE de 13,5 săptămâni.

Acest program mai "lejer" pentru elevi înseamnă că și norma anuală de predare pentru profesori este probabil mai mică decât în alte țări, în funcție de stabilirea timpilor la catedră. Pe de o parte, un număr mai redus de ore poate limita volumul materiei transmise și expunerea elevilor la școală, pe de altă parte poate oferi profesorilor români mai mult timp pentru pregătirea lecțiilor sau pentru activități suplimentare. În România aproximativ 46% din timpul de predare la primar este dedicat materiilor de bază (limbă și matematică) – ușor peste media de 41% OCDE, semn că curriculumul pune accent pe competențele fundamentale; în gimnaziu, ponderea materiilor de bază scade la 29%, similar cu media de 27%.

Nu în ultimul rând, raportul menționează că România, asemenea multor altor țări, recompensează profesorii pentru activități suplimentare pe care le desfășoară în afara orelor de bază. Cadrele didactice pot primi sporuri sau indemnizații dacă predau peste norma standard de ore, dacă devin mentori pentru colegii debutanți ori dacă îndeplinesc sarcini speciale, precum coordonarea unor proiecte, predarea în zone defavorizate sau izolate, lucrul cu elevi cu nevoi speciale etc.

Aceste practici, întâlnite în majoritatea țărilor, încearcă să facă profesia mai atractivă și să compenseze efortul în situații deosebite. În esență, mesajul OCDE este că, deși România plătește relativ bine profesorii existenți, trebuie să fie atentă la asigurarea unui corp didactic suficient și bine calificat pe termen lung, mai ales în contextul în care urmează generații tot mai puțin numeroase de elevi și absolvenți care ar putea intra în învățământ.

Educația, între speranță și vulnerabilitate

Radiografia oferită de Education at a Glance 2025 pentru România descrie un sistem educațional aflat într-un echilibru fragil, cu progrese punctuale, dar și cu provocări majore nerezolvate. Pe partea pozitivă, datele evidențiază câteva tendințe îmbucurătoare: rata celor fără studii de bază este în ușoară scădere; elevii care rămân în școală au rezultate bune la finalizare, atât la liceu cât și la facultate; proporția absolvenților în domenii tehnice (STEM) este ridicată, indicând potențial pentru sectoarele economice cheie, iar profesorii sunt relativ bine integrați în clasele sociale mijlocii, datorită salariilor competitive raportat la piața internă. De asemenea, s-au înregistrat creșteri ale investițiilor per elev, mai ales la nivel preșcolar, semn că există o atenție sporită pentru educația timpurie. Universitățile românești au devenit mai vizibile internațional, atrăgând tot mai mulți studenți străini, ceea ce poate îmbunătăți calitatea și schimbul de experiență academică.

Cu toate acestea, provocările structurale rămân apăsătoare. Poate cea mai gravă este subfinanțarea cronică: România continuă să aloce educației resurse mult sub nivelul necesar, atât în valoare absolută, cât și ca prioritate din PIB sau bugetul național.

Fără un efort susținut de creștere a investițiilor, multe dintre celelalte probleme sunt greu de remediat, de la infrastructura școlară și dotări, până la motivarea profesorilor și programe de sprijin pentru elevii defavorizați. Un alt punct nevralgic este pierdera elevilor pe drum: abandonul școlar și neparticiparea la educație a unui procent semnificativ de copii și adolescenți riscă să condamne o parte din generația tânără la excluziune socială și să lase țara fără o bază de forță de muncă calificată în viitor. Acest fenomen al “copiilor pierduți” din sistem are nevoie de soluții urgente, de la identificarea timpurie a celor în risc de abandon, la măsuri de combatere a sărăciei, transport școlar adecvat, consiliere și programe tip “a doua șansă” pentru cei care au ieșit din școală.

Pe de altă parte, puțini absolvenți de studii superioare înseamnă limitarea inovației și a competitivității în economia românească. Faptul că România este printre ultimele locuri la procentul de tineri cu studii universitare ar trebui să tragă un semnal de alarmă. Creșterea acestui indicator nu se poate face peste noapte, dar necesită politici coerente: stimularea accesului la facultate (inclusiv prin burse, împrumuturi, flexibilizarea traseelor de studiu), îmbunătățirea pregătirii din preuniversitar (pentru ca mai mulți elevi să promoveze Bacalaureatul și să fie pregătiți pentru rigorile universitare) și dezvoltarea învățământului terțiar tehnic și profesional (colegii, școli postliceale) ca alternative viabile la universitate. Totodată, reducerea abandonului universitar în primul an ar trebui abordată prin consiliere academică și orientare mai bună, astfel încât tinerii să facă alegeri educaționale informate și să beneficieze de sprijin la tranziția către viața de student.

CITEȘTE ȘI Digital Learning Week 2025. UNESCO dezbate la Paris viitorul educației în era AI